Mă numesc Simona și sunt mama a opt copii. De fiecare dată când spun asta, lumea mă întreabă cum am reușit. Răspunsul e simplu: cu dragoste, cu răbdare și cu ajutorul oamenilor din jurul meu — între care un loc important îl au cei de la Centrul Luchian.
Am 56 de ani, sunt bunică și viitoare bunică. Privesc cu bucurie spre copiii mei, care între timp au devenit adulți, s-au așezat la casele lor, dar rămân mereu uniți. Legătura dintre ei este una foarte puternică, iar pentru Vlăduț, această familie mare este sprijin și echilibru.
Când s-a deschis Centrul Luchian, în 2003, Vlăduț avea zece ani. S-a născut cu sindrom Down, iar pe atunci se știau foarte puține despre nevoile acestor copii. Anii dinainte de a ajunge la centru au fost grei, plini de întrebări și încercări. Nu știam exact cum să-l ajut, dar știam că trebuie să caut mereu mai mult. Când am auzit că se deschide Centrul Luchian, am simțit că e locul unde trebuie să ajungem.
Au fost și momente în care viața de acasă m-a pus la încercare mai mult decât mi-aș fi imaginat. Într-o zi, am simțit că nu mai pot duce singură totul. Am venit la centru și am spus doar atât: „Am nevoie de ajutor”. Fără întrebări, fără judecăți, personalul de specialitate din cadrul centrului a fost alături de mine și de copiii mei în perioada dificilă și în anii care au urmat. Am simțit că nu sunt singură, că am în jur oameni pe care mă pot baza.
De-a lungul anilor au fost și alte momente care m-au pus la încercare ca mamă. Când Vlăduț a avut nevoie de o intervenție medicală de urgență, teama mea era uriașă. Tot ce înseamnă anestezie, operație, spital — pentru un copil cu nevoi speciale, toate par de două ori mai grele. Dar și atunci, oamenii de la Centrul Luchian mi-au fost alături, cu sprijin, sfaturi și încurajări. Am simțit din nou că nu sunt singură și am trecut cu bine și peste acele provocări.
Anii petrecuți la Centrul Luchian au fost o binecuvântare pentru Vlăduț. Aici a crescut, a învățat și s-a transformat într-un tânăr afectuos, care știe să se facă iubit. Chiar dacă vorbește puțin, reușește să se facă înțeles și să transmită bucurie celor din jur.
A învățat să se descurce singur în multe lucruri: își aduce farfuria la masă, își aranjează hainele, își așteaptă rândul, glumește cu ceilalți tineri. A participat la activități și la competiții sportive, iar mândria din ochii lui când primea o medalie nu se poate uita. Pentru el, Centrul Luchian este o a doua casă. Pentru mine, este locul unde am fost acceptată și sprijinită.
Îmi place tare mult când, de Ziua Copiilor cu Sindrom Down sau la alte ocazii, ne adunăm părinți și copii împreună. Sunt momente pline de emoție, în care ne revedem, râdem, ne sprijinim și ne dăm curaj unii altora. În timp, între părinți s-au legat prietenii adevărate, care durează și astăzi. Privind în urmă, știu că drumul nostru nu a fost ușor. Vlăduț este dovada că dragostea, răbdarea și sprijinul potrivit pot face minuni.
Centrul Luchian a fost și va rămâne, pentru familia mea, locul care ne-a adus lumină, curaj și puterea de a merge mai departe. #Eusunt Luchian
Simona COSTINAȘ
