Mă numesc Lili Cupșa și sunt medic de familie din 1997. În anul 2011 am început o colaborare cu Special Olympics, din anul 2015 sunt medic voluntar internațional, iar din anul 2020 sunt medic al echipei Special Olympics România. Dar, dincolo de halatul alb și cabinet, cea mai mare parte din mine este mamă. Mamă de băiat. Mamă de copil cu sindrom Down. Mamă de Andrei. Viața mea s-a schimbat atunci când el era încă foarte mic, iar soțul meu a murit. Din acel moment am știut că drumul nostru nu va fi unul simplu, dar am mai știut și că nu voi fi singură. Familia mea – părinții mei și sora mea – au fost lângă mine la fiecare pas. Împreună l-am crescut pe Andrei, cu răbdare, cu dragoste și cu încrederea că merită tot ce e mai bun.
O legătură aparte s-a creat între Andrei și bunicul său, tatăl meu. Poate pentru că amândoi au avut o răbdare unul cu celălalt pe care rar o vezi în lume. Bunicul îi era sprijin, prieten și mentor în felul lui tăcut. Cred că acea răbdare și dragoste au pus o piatră de temelie importantă pentru tot ce a devenit Andrei mai târziu. O prezență constantă în primii 7 ani de viață ai lui Andrei a fost și bunica, mama mea. Ea a fost sprijinul meu, a fost cea care mi-a promis că Andrei va face tot ceea ce își dorește, de-a lungul vieții.
Ca mamă, am avut temeri. M-am întrebat de multe ori dacă voi putea să îi fiu suficientă, dacă voi reuși să îl pregătesc pentru viață, dacă o să am puterea să îl susțin în toate etapele lui. Răspunsul a venit, zi de zi, prin munca, zâmbetul și energia lui Andrei.
Andrei este un tânăr cu sindrom Down, dar înainte de toate este un tânăr cu o curiozitate imensă, cu un potențial extraordinar și cu o voință de fier. A terminat liceul, a muncit, s-a antrenat și a reușit să ducă numele nostru, și chiar al municipiului, pe podiumuri internaționale. S-a vorbit mult despre medaliile lui la Special Olympics – la schi, la înot, la atâtea discipline unde a strălucit. Eu, însă, văd dincolo de aceste trofee: văd munca din spate, lacrimile, speranțele și micile victorii de zi cu zi.
La Centrul Luchian, Andrei nu a găsit doar sprijin, ci și un loc unde să ofere. Îl văd adesea apropiindu-se de alți copii și tineri cu dizabilități, explicându-le cu răbdare un exercițiu sau pur și simplu fiind lângă ei atunci când au nevoie. Nu o face pentru a fi lăudat, ci pentru că simte că îi înțelege mai bine decât oricine. Prin prezența lui, prin exemplul lui, le arată că și ei pot reuși, că fiecare pas înainte contează. Și asta este o lecție pe care niciun adult nu o poate preda mai bine decât o face el.
Lupta părinților care au copii cu dizabilități este una continuă și, uneori, nevăzută. Este o luptă pentru șanse egale, pentru integrare, pentru un viitor în care copilul lor să fie recunoscut pentru cine este și nu pentru diagnosticul pe care îl poartă. Este o luptă care aduce oboseală, dar și satisfacții imense atunci când vezi un progres, oricât de mic. De aceea, inițiativa Centrului Luchian de a da glas acestor povești este valoroasă: pentru că aduce în lumină nu doar eforturile copiilor, ci și munca, dragostea și răbdarea familiilor care îi susțin zi de zi. Am fost și sunt o mamă singură, dar nu am fost niciodată cu adevărat singură. Am avut alături familia, colegii, comunitatea și, mai ales, pe Andrei, care m-a învățat că limitele există doar ca să fie depășite.
Povestea lui Andrei este cunoscută și admirată. Povestea mea, poate mai puțin. Dar dacă e ceva ce vreau să las aici, este faptul că în spatele fiecărui copil care reușește se află o mamă, o familie, o comunitate. Și mai presus de toate – se află iubirea.
Aceasta este povestea mea și, în același timp, este povestea noastră. Pentru că #Eusunt Luchian.
