Sunt familii pentru care viața s-a schimbat într-o clipă. Un diagnostic primit prea devreme. O veste rostită în șoaptă, într-un cabinet. O frază care taie respirația: „Copilul dumneavoastră are...”. De acolo începe un drum lung, plin de întrebări, de căutări și de emoții amestecate.
Părintele se simte copleșit de informațiile primite, iar în minte se instalează teama, incertitudinea, panica. Apar întrebările firești: de ce noi? ce va fi mâine? Urmează zile și nopți în care gândurile nu se opresc. Încep căutările: o a doua opinie medicală, alte investigații, alți specialiști. Apare nevoia de a înțelege, de a afla, de a căuta soluții. Părintele vorbește cu cunoștințe, caută familii care trec prin situații asemănătoare, se informează, citește.
O lume care până atunci părea departe, aproape invizibilă, devine acum propria lui lume: un univers în care fiecare pas contează. Apoi urmează acceptarea. Sau, mai bine spus, învățarea acceptării. Pentru că nu se întâmplă într-o zi. Se întâmplă în timp, cu lacrimi, cu răbdare și cu o forță pe care nu știau că o au. Când ajung la Centrul Luchian, mulți părinți vin cu reținere. Se tem. Se întreabă dacă e bine. Se întreabă dacă copilul lor, care poate nu vorbește, nu stă locului, plânge sau țipă, va fi înțeles. Unii spun: „mi-e teamă să nu învețe alte comportamente”, „nu știu cum o să reacționeze”, dar ușile centrului nu se deschid doar pentru copii, ci și pentru părinți. Aici, fiecare familie e ascultată, fiecare întrebare primește răspuns, fiecare teamă e tratată cu răbdare.
Echipa centrului – psihologul Alexandra, kinetoterapeutul Iulia, logopedul Rodica, educatoarele Ana și Dana, infirmiera Delia, bucătăreasa Alina, asistentul social Mariana, administratorul Codruța și coordonatorul centrului, Andreea – este acolo pentru a oferi mai mult decât terapie.
De câte ori este nevoie, echipa oferă recomandări și sprijin familiilor, atât la începutul colaborării, cât și pe parcurs. Părinții sunt încurajați să țină legătura cu specialiștii, sunt îndrumați către alte ONG-uri sau servicii medicale și de recuperare, primesc informații, suport și direcționare, pentru ca fiecare copil să beneficieze de tot ce este posibil. Însă munca nu se oprește aici. Pentru părinți, terapia nu se termină odată cu ziua de la centru. Ea continuă acasă, în fiecare gest, în fiecare încercare, în fiecare moment de răbdare. Sunt părinți care învață din nou să se joace, să repete mișcări simple, să reia aceleași exerciții, de zeci de ori, doar ca să mai obțină un zâmbet, o privire, un pas înainte. Ei sunt în gardă mereu — 24 de ore din 24. Obosiți, dar prezenți. Copleșiți, dar luptând.
Lupta lor trebuie văzută. Lupta lor trebuie știută.
Comunitatea trebuie să știe că există aceste familii care nu renunță, care duc mai departe speranța atunci când totul pare prea greu. Pentru mulți dintre noi, o răceală a copilului e o grijă de câteva zile. Pentru ei, fiecare zi e o bătălie între frică și curaj, între neputință și iubire. Într-o lume care aleargă neobosit, pentru aceste familii timpul se măsoară altfel: în reușite, în zile bune și în zile mai puțin bune, în progrese mici, dar pline de sens. Pentru multe mame și tați, Centrul Luchian e locul unde lumea se oprește o clipă. Pentru câteva ore, știu că fiul sau fiica lor e în siguranță, că e în mâinile unor oameni care știu, care înțeleg și care nu judecă. Aici, fiecare copil e văzut. Fiecare progres, oricât de mic, e o victorie.
Un zâmbet, o privire, o silabă rostită, o mână întinsă – toate sunt minuni mici, dar pline de sens.
#EuSuntLuchian
